Într-o zi de vară călduroasă, o vulpe roșcată, subțire și tare flămândă mergea alene prin pădure.
– Uf, ce foame mi-e! Aș mânca și o coajă de pâine! zise vulpea, plimbându-se cu burta lipită de șira spinării.
Cum mergea ea așa, ce să vezi? Vazu Un gard, iar dincolo de el… o vie! Și în vie, o boltă cu cei mai mari și mai dulci struguri pe care îi văzuse vreodată.