Podcastul de Istorie

Începem noul sezon cu o mică recapitulare - o întoarcere în timp, care ne va reaminti câteva episoade importante din viața imperiului înainte de moartea lui Commodus. Pertinax este unul din cei mai importanți oameni din imperiu din această perioadă, strângând aproape involuntar popularitate și atenție. Așa că în momentul în care complotul contra lui Commodus a reușit, complotiștii s-au întors către unul din oamenii care puteau să capteze atenția și să primească respectul cuvenit unui împărat din partea mulțimii.

Pertinax are un destin fascinant - pornit târziu în cariera militară, se dovedește de foarte mare încredere și ajunge departe sub Marcus Aurelius, rămânând ultimul consilier al lui Aurelius care să supraviețuiască sub Commodus. O să vedem ce anume a fost necesar - o viață cumpătată, și să știi când anume să te retragi din ochiul public.

Un episod special - ne întoarcem după un pic mai bine de jumătate de an de pauză, ceva mai odihniți, ceva mai relaxați, și reluăm podcastul cu un invitat special. Pe Călina o știți de la Istoria României - și dacă nu o știți atunci merită să puneți mâna să ascultați podcastul ei, pentru o poveste concentrată, sintetică, ce ar putea suplimenta lecturile pentru învățat Istoria României. Un podcast care ne-a făcut și nouă treaba mai ușoară, pentru că de fiecare dată când ni se reproșa că ne lungim un pic prea tare îi puteam direcționa pe ascultători spre podcastul Călinei.

Salut, și bine v-am regăsit la Podcastul de Istorie! De episodul viitor reintrăm în pâine (dar așa, lent, să nu ne ia amețeala).

În acest episod vorbim despre a doua parte a perioadei lui Commodus și încercăm să ne dăm seama de motivele pentru care lucrurile o iau razna. Commodus nu e neapărat un manager extrem de rău al imperiului, deși e evident încurcat de neînțelegerea responsabilităților pe care le are la nivel economic și social. Conflictele lui cu Senatul nu sunt în stare să-i aducă un mare serviciu, și cu cât se adâncesc mai tare conflictele, cu atât mai tare lucrurile merg împotriva lui.

Că nu e capabil să stăpânească din punct de vedere economic situația e clar: ordinul lui de a bloca prețul grânelor are efectul nedorit de a încuraja specula și a face grânele și mai greu disponibile. Chiar și-așa, cel afectat va fi Cleander, noul lui locotenent, care își ia atât de multe responsabilități încât pare foarte des a fi adevăratul conducător al imperiului.

Cheia căderii lui Commodus pare însă a sta în oamenii cu care se înconjoară, și în conflictul dintre interesele imperiului și interesele personale. Ca și Nero, infatuat cu valențele lui artistice, Commodus se antrenează ca gladiator și participă în competiții pe care el însuși le organizează. Comportamentul lui devine din ce în ce mai scandalos, Commodus dorind să inaugureze anul (și consulatul) cu o luptă în arenă. E trădat însă de cercul intim căruia i-a lăsat prea multă putere.

Podcastul de Istorie intră într-o pauză mai lungă. Am explicat pe finalul episodului de ce, dar pe scurt: burnout. Facem podcastul de 6 ani, timp în care am sporit în mod vizibil calitatea cercetării pe care o facem pentru fiecare episod în parte - dar asta o facem la un mare cost personal, și la un moment dat costul acela se manifestă prin oboseală. O pauză ne va face bine, și ne va ajuta să reluăm proiectul cu mai multă energie și ceva mai bine organizați.

Între timp mai lucrăm și la formă. Ne gândim să îmbunătățim un pic site-ul podcastului, dar ne gândim un pic și la restructurarea (și poate rarefierea conținutului) podcastului. Știm ce trebuie făcut, nu prea știm exact cum, și pentru asta avem nevoie de o pauză. De asemenea, eforturile noastre vor fi pluridisciplinare - ne dăm seama că avem de studiat mai mult înainte de a ne pronunța pe un subiect - economic, social, politic, lucrurile nu sunt la fel de simple cum s-ar putea crede.

Vrem să facem lucrurile mai bine și pentru asta trebuie să regândim o parte din proiect. Și vom începe cu o pauză.

Cred că o mare parte din noi știm despre Commodus mai degrabă prin viziunea regizorală a lui Ridley Scott, ca împăratul ahtiat de putere și de lupte gladiatoriale care ajunge să își întâlnească inamicul pe care îl credea omorât. Chiar daca Gladiatorul spune o poveste interesantă care a atras multă lume, foarte puțin din acest film are legătură cu realitatea. O să începem explorarea moștenirii ultimului din seria celor cinci împărați buni cu urmașul lui direct, Lucius Aelius Aurelius Commodus.

Dio Cassius spune că Marcus Aurelius a lăsat un regat de aur. Primul împărat născut în purpură este considerat și un eșec răsunător, Dio spunându-ne despre începutul unei ere de fier și rugină. Ne uităm însă un pic mai îndeaproape, reanalizând moștenirea primită de la Marcus Aurelius - departe de a fi un regat de aur, zice Dorin, sau, din contră, zice Sergiu, un regat de cât se poate de aur în condițiile date. Cu economia slăbită de prea mulți ani de lupte la marginea imperiului, cu o situație politică nesigură după revolta lui Cassius, un imperiu încă bântuit de pandemie (aparent o formă de variolă) Commodus nu primește o situație foarte commodus de rezolvat. Inițial se bazează pe sfatul cercului de amicis al tatălui său, dar încet începe să-și definească propria echipă de conducere. Și lucrurile nu mai arată atât de grozav.

Și iată cum ajungem la final cu povestea filosofiei din Grecia Antică. Nu pentru că am ajuns în punctul în care filosofia se termină, ci, din contră, pentru că am ajuns în locul de unde am început, adică la Marcus Aurelius.

O să descriu curentul stoic prin cuvintele lui AC Grayling, care face un rezumat excelent pentru stoicism. «Crates Cinicul îi este profesor lui Zenon din Cition, primul stoic. Acesta propovăduiește interiorizarea virtuților cinice ale reținerii și stăpânirii de sine, și aplică conceptul de „indiferență” (apatheia) nu față de societate și nici în relație cu scopul unei vieți onorabile, ci la vicisitudinile sorții și inevitabilitatea îmbătrânirii, bolii și morții. Ceea ce stoicismul a recomandat mai târziu romanilor educați și patricienilor a fost idealul înalt al unei vieți nobile de sine stătătoare, o viață de curaj și tărie sufletească, o viață bărbătească și robustă, care, cu aceeași indiferență, poate să îndure greutățile întâmpinate pe fronturile militare din străinătate și să facă față cerințelor impuse de datorie acasă.»

Desigur, stoicismul nu e doar despre dârzenie și tărie sufletească, și o să vorbim despre aceste lucruri. O să vorbim, desigur, și despre marii filosofi stoici - Zenon, Cleanthes, Chrysippus, Cicero, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius, despre viețile lor și apoi despre ideile stoicilor; evident, foarte pe scurt. Și ideile lor sunt mult mai diverse decât ideile legate de virtuți - vorbim despre un sistem filosofic complet, care acoperă cele trei dimensiuni necesare: fizica, etica și logica. Dacă pentru peripatetici logica e doar o unealtă, pentru stoici logica devine centrală filosofiei, foarte multă vreme în antichitate Chrysippus fiind considerat superior lui Aristotel pe spațiul logicii.

Vorbim, desigur, și despre evoluția stoicismului de la idealurile cinice pe care le adoptase Zenon (care sugera că orașul ideal nu ar avea nevoie de temple, și oamenii ar fi prieteni între ei și ar avea toate posesiunile la comun) până la ideile de virtute ale eșalonului superior roman (Seneca, Marcus Aurelius) și îndârjirea stoică așa cum o vedem la sclavul Epictet. Avem și o explorare a stoicismului modern, și asupra felului în care vinde în ziua de azi.

Încheiem aici studiul filosofilor antici - dar doar pentru moment. Credem că această paranteză de aproape un an a fost necesară - pentru a înțelege care e gândirea oamenilor în această perioadă, pentru a pune un pic mai mult context și a înțelege mai bine această poveste a Imperiului Roman. Și de episodul viitor continuăm povestea.

Pentru cei care doresc să afle mai mult despre filosofie, desigur, recomandăm două podcasturi. Podcastul de Filosofie (youtube, facebook) este ținut de cineva care chiar se pricepe la subiectul ăsta, în română, și care pe lângă episoadele de podcast s-a diversificat în alte părți, și aduce materiale interesante și fragmente de filosofie pe pagina lui de YouTube. Pentru cei care nu au o problemă cu limba engleză și vor o abordare „mai istorică”, „The History of Philosophy without any gaps” este podcastul perfect. Materiale excelente pentru momentele în care mai luăm câte-o pauză mai lungă să ne schimbăm un pic direcția de studiu.

Există un dezechilibru între felul în care percepem astăzi noțiunea de hedonism (un abandon aproape total în favoarea plăcerilor imediate) și felul în care se prezenta hedonismul în epoca antică. Epicur este cel mai bun exemplu în sensul acesta; el duce mai departe ideile școlii cirenaice pornind o mișcare filosofică surprinzător de conservatoare, centrată în jurul ideii că singurul lucru pozitiv în viață este plăcerea fizică, în același timp redefinind ideea de plăcere într-un fel în care să facă moderația motiv central al filosofiei sale.

Contrastul este remarcabil; la fel, și intuiția lui Epicur legată de percepția asupra naturii, care reușește să descrie un model atomic suficient de apropiat de modelul prezentat de știința modernă - și totul plecând de la observație empirică și deducție logică. Chiar dacă întreg modelul atomic este construit doar pentru a justifica teoria morală a lui Epicur, nu putem să nu îi remarcăm intuiția.

Chiar și-așa, discutând îndeaproape despre filosofia lui Epicur nu putem să nu ne uităm și la reversul medaliei. Pentru că din păcate știm prea puțin despre viața reală a individului Epicur, nu putem să ne dăm seama dacă nu cumva, departe de a fi doar un proponent al moderației, nu este cumva un fel de guru în fruntea unui cult orgiastic. Este oare un caz tipic de „fă ce zice popa, nu ce face popa”? Greu de zis, mai ales că vorbim de șeful uneia din cele mai influente secte filosofice din antichitate, eclipsată doar de cei care vor veni în episodul viitor. Și-a meritat locul în adâncurile iadului, unde l-a plasat Dante, sau nu? Nu o să știm niciodată, dar putem să rămânem măcar cu o lecție despre moderație.

Continuăm plimbarea noastră prin școlile de gândire din Grecia antică cu poate unul din cei mai celebri „ciudați” ai filosofiei. Diogene din Sinope e cel care îi spune lui Alexandru cel Mare să se dea la o parte din soarele lui, că-l deranjează, și își petrece timpul într-un butoi în Atena.

Desigur, avem un pic de dubii în legătură cu adevărul despre Diogene - pe de o parte pare a fi un cerșetor agresiv care se ia la harță cu toată lumea, pe de altă parte pare un individ responsabil ce e capabil să conducă casa lui Xeniade după ce e vândut ca sclav; povești ce ne ridică niște semne de întrebare legate de cât e real și cât e imaginat în poveștile respective. Sigur, nu ne oprim doar la povești și încercăm să ne uităm la fundamentul ideilor care îl călăuzesc pe Diogene din Sinope; vorbim întâi de discipolul lui Socrate, Antistene, cel care propovăduiește un mod de viață ascetic și nesupus regulilor aleatorii ale societății, creatorul noțiunii de logică.

Facem apoi o scurtă trecere în revistă a două alte curente de gândire care par similare: scepticii, cu Pyrrhon din Ellis, și cirenaicii lui Aristippus din Cirene. Desigur, fiecare cu propriile lor caracteristici.

În alte știri, am creat împreună cu Călina de la podcastul Istoria României un server de Discord unde putem să vorbim în timp real cu cei care folosesc această platformă. Ne găsiți la https://discord.gg/gfE8UcShj2.

Aristotel a rămas probabil cel mai influent filosof din toate timpurile. Dacă Socrate a schimbat filosofia, iar Platon i-a notat-o, Aristotel a sistematizat, într-o manieră pragmatică, munca celor doi. Chiar dacă unele voci îl numesc „rebel” al Academiei, Lyceumul lui Aristotel rămâne un continuator al tradiției Academice, iar Aristotel însuși se numește platonist.

Dar ceea ce face el e cu adevărat remarcabil, punând ordine în gândire cu principiile sale logice, unelte de argumentare care vor rămâne baza logicii vreme de mai bine de două milenii - iar „Respingerile sofistice” sunt încă materialul de bază pentru studierea erorilor de logică în discursuri. Pune bazele cercetării în biologie, are contribuții într-o sumedenie de domenii, economie, științe politice, și, evident, etică. Cele trei tratate de etică (Eudamiană, Nicomahică, Magna Moralia) sunt primele tratate de etică pe care le cunoaștem, Republica lui Platon neputând fi considerată un tratat concentrat pe subiect, chiar dacă abordează teme etice.

Desigur, ne vom uita nu numai peste incredibilele sale contribuții, ci și peste acele erori care, datorită staturii sale de super-gânditor al antichității, au tras înapoi științele și societatea. Geocentrismul lui a pus cercetarea astronomică într-un impas foarte dificil până la Copernic. Iar atitudinea lui față de femei… ce să mai zicem? Dar vina nu îi aparține doar lui; așa cum discutăm în podcast, Aristotel e un produs al timpului său și, ca orice produs al timpurilor vechi, unele lucruri nu prea mai țin apa.

Dar să luăm lucrurile pozitive. Îndemnurile la temperație - la echilibru, la acea mediocritate de aur cum îi ziceau romanii mai târziu - rămân încă incredibil de actuale. Și, ca orice om, chiar și un geniu de talia lui Aristotel are propriile lui limite.

Aristotel Stagiritul cunoscut vreme de 2000 de ani ca „Filosoful”, e cel mai de succes elev al lui Platon, acel elev care nu doar că își întrece maestrul, dar și îl pune într-un con de umbră. Cu abordări pragmatice, Aristotel pune bazele cercetării științifice, definind abordarea empirică, implicându-se în nenumărate domenii.

Nici nu e de mirare că atunci când vorbim despre Aristotel ne gândim la un tocilar grec cu barbă care stătea zi de zi să spună platitudini cu aer de înțelepciune. Dar împreună, uitându-ne la aspecte din viața lui Aristotel, ne dăm seama că acolo e o poveste cu spioni, diplomație și politică. Poate acesta e motivul pentru care Aristotel e atât de apreciat - un actor activ în epocă, un apropiat al celui mai vestit cuceritor al antichității, Aristotel e mai mult decât o figură de pus lângă un citat.

Într-un tur de forță, ne întoarcem atenția către probabil cea mai influentă scriere a antichității - dialogul despre justiție și despre „orașul drept” al lui Platon. Discutăm, în prealabil, de cosmogonia din Timaeus, și introducerea sau rezumatul pe care îl face Platon prin Socrate în acel dialog; în Republica personajul principal e tot Socrate, care explică felul în care vede orașul ideal al dreptății, Kallipolis. Un act necesar pentru a înțelege evoluția gândirii politice pe viitor, dar și un moment excelent de reflecție asupra configurației statelor - asupra valorii democrației, în cea mai importantă critică a acesteia. Pentru unii utopie, pentru alții o distopie, Republica e considerată de mulți capodopera lui Platon; chiar dacă nu e „ideea finală” despre orașul ideal, idee prezentată în „Legile”, regăsim aici câteva idei influente care de-a lungul timpului vor fi reinterpetate la infinit.

Avem, așadar, un album de greatest hits al lui Platon, în care vor apărea din nou și din nou Teoria Formelor, motivele pentru care Platon e considerat și comunist și fascist, eugenie, alegoria peșterii și a liniei divizate, Mitul lui Er sau, mai bine zis, cam tot ce știm noi despre Iad și Rai, și alte lucruri care au rămas cu noi cultural. De exemplu mitul bormașinii la români, care e semnificativ mai redus datorită eforturilor de editare făcute de noul membru al echipei Podcastului de Istorie, Ioana Adăscăliței.

Când am început seria despre filosofie nu știam cât de important e ceea ce discutăm - doream doar să facem o punere în context corectă pentru școala de filosofie din care făcea parte și Marc Aureliu, și un context cultural pentru întreaga gândire filosofică a antichității. Nu știam cât de important va fi acest episod - și, după ce îl veți asculta, cred că veți fi de acord cu noi.

Resurse

Știu că foarte des nu am postat despre resursele pe care le folosim, marea majoritate fiind incluse/explicate în episoadele propriu zise, sau fiind cărți și sinteze din care extragem informații, nu tot timpul utile. De data aceasta însă am decis să facem o scurtă listă de materiale pe care le-am folosit pentru a ne călăuzi drumul prin Republică. Nu sunt toate, doar cele mai importante.

• În primul rând, Editura Humanitas a pus în librării traducerea lui Andrei Cornea din Republica, în forma volumului III din Opera Integrală Platon. Este probabil cea mai bună traducere pe care o puteam avea, și a fost o întâmplare mai mult ca fericită să am posibilitatea să studiez textul (dificil nu la nivel de limbaj, ci de idei) în limba română (Dorin).
• Sergiu a folosit, după cum a povestit și în podcast, traducerea publicată la Editura Antet.
• Am folosit rezumatul Republicii făcut pe Internet Encyclopedia of Philosophy pentru a-mi ghida lectura prin Republica (Dorin) și e folosită și pentru a structura informația din acest episod. O altă variantă mult prescurtată este făcută în limba română aici - dar, foarte important, ambele rezumate vin însoțite de referințe suplimentare pe care le puteți citi pentru a aprofunda subiectul. O altă punere interesantă în context, aici. Recomandăm și materialele despre Platon din Enciclopedia de Filosofie de la Stanford, de exemplu despre Republica, despre Timaeus, și mai toate materialele pe care le-au strâns acolo sunt incredibil de utile.
• Sergiu a folosit cu mult succes și prelegerile făcute de Michael Sugrue și „Nosferatu’ ăsta” în propriile cuvinte.
• AC Grayling are parte de o traducere la Editura Trei cu „Istoria Filosofiei” - și e o carte bună pentru o punere în context; materialele din podcastul „History of philosophy without any gaps” pot fi citite și pe hârtie (bine, pe Kindle în cazul meu). Orișicât, recomandăm cu căldură prezentarea lui Platon făcută de Peter Adamson în acest podcast.

Nu sunt singurele materiale pe care le-am folosit pentru a face acest episod, dar sunt, probabil, cele mai bune disponibile. Și dacă vreți să vă adăugați pe lista de scopuri în viață dialogurile lui Platon, textele sunt mai mult decât accesibile - aștept cu nerăbdare și ultimele trei volume în limba română traduse la Editura Humanitas. Mare parte din texte se găsesc pe Project Gutenberg - dar și pe site-uri precum Perseus Digital Archive. De exemplu, cea mai des întâlnită traducere din Republica e cea făcută de Benjamin Jowett în plină Anglie victoriană - dar care a ieșit de sub protecția drepturilor de autor și e accesibilă tuturor. Materiale sunt, voință să fie. Sau virtute. Sau timp, că nici de-ăla nu prea avem foarte mult.

E foarte improbabil ca cel mai mare filosof al lumii să fie numit Matahala - dar întâmplarea a fost ca Aristocles, fiul lui Ariston și al Perictionei, să fi rămas în istoria fix cu porecla lui, „Platon” - matahala, om lat în umeri. Asta pentru că înainte de a fi filosof, Platon a fost și un atlet ambițios - participând la jocurile Isthmului și la jocurile Pythiene. Totuși, această „matahală” a devenit cel mai studiat filosof, singurul om ale cărui scrieri s-au păstrat aproape 2500 de ani intacte - întreaga filosofie fiind considerată doar un comentariu la dialogurile lui Platon.

Aristocrat într-o Atenă democratică, la 20 de ani îl întâlnește pe Socrate care îi stârnește dragostea de filosofie. Contribuția lui majoră este rafinarea dialogului - o modalitate inteligentă de a prezenta idei în dialog, ca pe o piesă de teatru. Aristotel îl consideră prea poetic, însă modalitatea lui de a prezenta ideile ne ajută să vedem mai multe puncte de vedere. Faptul că finalul dialogurilor lui sunt adesea aporia - o concluzie incertă - înseamnă că cititorul rămâne să judece ideile și să tragă propriile concluzii. Diogene Laertius spune despre el: „Platon, care a dus geniul dialogului la desăvârșire, poate fi numit pe drept cel care i-a dat [dialogului] frumusețea și a descoperit-o. Un dialog este un discurs format din întrebări și răspunsuri asupra unor chestiuni filosofice sau politice, cu respectarea caracterului persoanelor care vorbesc și felului lor de a vorbi. Dialectica este arta de a vorbi, prin care combatem sau susținem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută.”

Discutăm despre viața lui Platon și despre o parte din ideile lui, păstrând discuția ideilor politice pentru episodul următor. Vorbim despre teoria formelor, a sufletului nemuritor, și despre dragostea platonică, cu o vizită prin anii ‘90.

În acest episod continuăm cu mica istorie a filosofiei europene cu Socrate - dar pentru a vorbi despre Socrate va trebui să punem întâi contextul în față - vorbim așadar despre Grecia lui Socrate, despre războaiele peloponesiace și căderea democrației ateniene.

Socrate e un personaj foarte complicat - în primul rând pentru că Socrate e un punct foarte important pentru filosofie - unde atenția se mută de la filosofia naturală (cea care va fi numită curând „fizică”) la problemele etice, mult mai importante pentru Socrate și mult mai complicat de formulat fiind vorba, în primul rând, despre fenomene foarte intime, interne. Socrate vine și pune întrebări mai mult decât dă răspunsuri. Dialogurile lui (pentru că în mare parte îl cunoaștem prin dialoguri) se termină foarte des în aporie - în impas, adică, fără un răspuns clar sau o soluție clară.

Vorbim, așadar, în primul rând despre omul Socrate. Încercăm să ne dăm seama cine a fost, cât de important a fost, și ce știm, real, despre omul istoric Socrate. Încercăm să desprindem omul real de personajul pe care Platon îl va folosi mai târziu pentru a-și prezenta ideile filosofice care nu știm, real, cât îi aparțin lui sau cât îi aparțin lui Socrate. Încercăm, așadar, să vedem omul dincolo de personaj, atât cât putem să-l discutăm și din alte surse.

Discutăm despre care e posibila implicare a lui în viața Atenei, despre situația politică și socială care a dus în cele din urmă la condamnarea lui Socrate, și, desigur, despre procesul lui. Ca de obicei vă îndemnăm să nu luați opiniile noastre ca lege - ci să vă uitați și voi peste informațiile pe care le prezentăm și să ajungeți la propriile concluzii.

O notă: acest episod ajunge cu ceva întârziere pentru că înregistrarea a trebuit salvată de un editor audio - din păcate partea lui Dorin de conversație are mari probleme din cauza unui echipament configurat greșit. Vom încerca să corectăm pe viitor problemele de înregistrare, însă o reînregistrare e, din păcate, imposibilă.

Continuăm povestea filosofiei uitându-ne un pic mai departe de Pitagora; ne uităm la Heraclit, un filosof din Efes, un pic mizantrop, care propune teza că totul e în mișcare, și că niciun om nu calcă de două ori în același râu. Răspunsul la Heraclit e dat de eleații lui Parmenide care, poate și sub influența lui Pitagora, sugerează că universul e o sferă în care mișcarea e imposibilă, fiind doar o iluzie a simțurilor. Chiar dacă pare contraintuitiv, Zenon și Melissus vin cu argumente destul de serioase - și vorbim un pic și despre paradoxurile propuse de Zenon.

Vorbim, apoi, despre probabil cea mai interesantă intuiție a filosofilor antici: atomiștii Leocip și Democrit propun un univers granular, format din atomi, particule mult prea mici care nu pot fi împărțite mai departe; după care aducem filosofia în Atena cu Anaxagoras și sofiștii, făcând, totuși, un popas prin Kos, pe la Hipocrate.

Un rezumat necesar, pe măsură ce ne pregătim pentru probabil cel mai important filosof al antichității.

Săptămâna asta începem o scurtă istorie a filosofiei (europene). Evident, e un domeniu în care noi înșine suntem neofiți; dar este o explorare fascinantă a unui subiect important pentru ceea ce încercăm să facem. Descoperim o lume bogată în idei, în care niște oameni extraordinari abordează cu mult curaj un nou mod de gândire.

Începem, evident, cu Thales din Milet - și cu școala Milesiană (sau ioniană), pentru că da, filosofia a început la greci, dar în teritoriul actual al Turciei. Vorbim un pic despre cei șapte înțelepți (al căror nume diferă în funcție de cine îi enumeră, dar Thales e permanent prezent acolo, în capul listei). Vorbim un pic despre maximele delfice, apoi vorbim despre cei care-l urmează pe Thales, pe Xenofan, și obligatoriu vorbim și despre Pitagora - liderul de cult care este asociat cu „zeul” dac, Zalmoxis și cu teorema unui triunghi dreptunghic.

Ne bucurăm că ne-am reîntors, și ne bucurăm să ne auzim din nou. Bine v-am regăsit!

În primul rând, o reușită - două episoade despre Marcus Aurelius în care nu i-am zis Marcus Antonius deși îl mai cheamă și Antoninus. Nino! În al doilea rând, continuăm povestea lui Marcus Aurelius după declanșarea ciumei - probabil unul din cele mai puternice și destabilizatoare evenimente ale epocii. Totul, dar totul va fi atins de ciumă, că vorbim despre oameni, societate, economie, armată. Și Marcus Aurelius pare într-adevăr să vadă capătul scurt al paiului. Un principe educat pentru a administra un imperiu pacifist, a devenit unul din cei mai buni conducători militari - fără voie sau dorință personală.

Marcus e silit să plătească pentru neajunsurile de natură militară ale celor dinaintea lui; și ia asupra lui povara, cu stoicism, strângând din dinți și trăgând asupra sa greul. Poate singura lui greșeală este succesiunea - amenințat de o răzmeriță, îl promovează pe fiul lui mult prea tânăr, Commodus, pe care îl face consul la numai 15 ani și jumătate. Un record absolut… până la el.

Vom vorbi despre lungile campanii contra marcomanilor, despre invazia costobocilor care reușesc să expună cea mai mare slăbiciune a imperiului roman (lipsa de protecție în interior), și despre un împărat care ar fi vrut să fie mai mult filosof decât soldat, dar a trebuit să exceleze mai degrabă ca soldat decât ca filosof.

Împăratul din această perioadă despre care se scrie cel mai mult este, de bună seamă, Marcus Aurelius. Din mai multe motive - în primul rând pentru că ne supraviețuiesc scrisorile pe care le schimbă cu profesorul lui, Marcus Cornelius Fronto, dar ne supraviețuiesc și cugetările sale, care ne dau o imagine complexă, tridimensională a împăratului.

Recunoscut ca fiind împăratul filosof, Marcus Aurelius ajunge în poziția de moștenitor al principatului impresionându-l nu pe Antoninus Pius, ci pe „tatăl” lui, Hadrian. Încercăm să ne dăm seama de încrengătura de familie care-l aduce pe Marcus în cercul imperial, să o decriptăm, să o înțelegem. Discutăm, așadar, două procese de succesiune, la finalul cărora imperiul rămâne cu doi împărați în loc de unul - nu doar Marcus Aurelius, ci și fiul/fratele lui, Lucius.

Încearcă să profite de aparenta lor lipsă de experiență Vologases IV al parților, care le dă practic primul test celor doi. Test care în cele din urmă va fi trecut… cu un cost surprinzător de mare.

L-am lăsat pe Hadrian în vârful imperiului pentru că nu ne-am îndurat să îl omorâm în episodul anterior. Asta și pentru că finalul lui Hadrian vine într-o cu totul altă lumină și tonalitate decât cea în care l-am prezentat în episodul anterior. Suferința nu e un lucru ușor, și schimbă puternic datele problemei. Dar, credem noi, apar la suprafață și semnele unui comportament abuziv care nu deranja cât Hadrian nu stătea în Roma. Când stă în Roma, însă…

După ce are un succes limitat cu prima adopție, Hadrian joacă un șah temporal și stabilește următoarea generație de împărați. Cel puțin asta e impresia multora - de fapt, noi suspectăm că lucrurile stau un pic altfel, că nici măcar Hadrian nu putea să-și dea seama că într-adevăr oamenii din anturajul lui vor ajunge să facă o treabă atât de bună. Pentru că într-adevăr, după o lună de gândire, Antoninus, un suflet de contabil într-un corp de senator roman, acceptă responsabilitatea pe care i-o pune în cârcă Hadrian, și preia cârma principatului.

O ocazie excelentă să vorbim de o personalitate surprinzătoare. Mai pacifistă decât cei de până acum, și, probabil, un candidat mai bun la premiul de Optimus Princeps. Cumva, Podcastul de Istorie pare să dea peste cap toate ierarhiile cunoscute.

Publius Aelius Hadrianus e al doilea împărat cu rădăcini provinciale - un împărat care va schimba fața imperiului și va redefini pe termen lung paradigma imperială romană. Supranumit „Graeculus” - „grecușorul”, scopul lui pare să fie includerea provincialilor și a unei culturi Helenistice comune sub supervizarea Romei. Creează orașe provinciale, muncipia, semi-autonome cu propriile legi și obiceiuri, în locul impunerii coloniilor romane cu constituția romană. Probabil orientarea asta spre provincie e văzută cu ochi răi la Roma, dar asigură stabilitatea imperiului pe termen lung - fiind primul care e mai degrabă centrat pe Imperiu, nu spre orașul Roma.

Vorbim despre cariera sa dinainte de perioada imperială, despre preluarea conducerii și deciziile controversate pe care le ia, dar care în cele din urmă asigură stabilitatea imperiului. Discutăm apoi și despre impactul pe care îl are pe termen lung - încheind discuția înainte de problema succesiunii - până la urmă, două succesiuni sunt cam multe într-un singur episod de podcast.

Vorbim în acest episod despre realizările lui Traian - despre proiectele de infrastructură, despre construcțiile monumentale pe care le ridică, mare parte cu banii Daciei. Vorbim și despre ambițiile lui, despre relația cu aristocrația romană, și despre faptul că, în cele din urmă, este cel care ajunge să fie numit Optimus Princeps - cel mai bun dintre principi.

Nevoia lui de faimă, și un joc politic de maximă teatralitate îl aduc la cârma Armeniei, pe care o transformă în provincie romană - pornește apoi în denazificarea Imperiului Part (sau, alternativ, încearcă să ajungă până la conducătorii parți să le explice că nu, candidatul lor la șefia Armeniei nu a murit de mâna lui, s-a înecat într-un măr mult prea ascuțit).

Anul morții lui Traian e și anul de maximă expansiune a Imperiului Roman - un imperiu care se întinde din Britania până la Golful Persic, din Dacia până în Mauritania. Dar, la final, stăm să reflectăm asupra celei mai rezistente construcții majore a lui Traian. Dacia Romană, poporul acesta ce-a rămas în urma lui. Ne permitem, așadar, câteva momente de patetism pentru cel care în cele din urmă stă la rădăcinile României de azi. Discutăm cât de „bun împărat” este, și ce alte realizări a mai lăsat în urma sa.

Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus Dacicus Parthicus Pater Patriae Optimus Princeps, sau, pentru noi, mai simplu, Traian. Ave!

Cât poți rezista unui agresor care îți cere să fii legat de mâini și de picioare și ți-a luat deja o mare parte din regatul pe care-l stăpânești? Nu foarte multă vreme, motiv pentru care Decebal, după ce încheie o pace cu Traian, caută să-și strângă un cerc de aliați.

Din păcate nu reușește. Nici încercarea de a afla mai multe informații de la (posibil) guvernatorul interimar al provinciei care cândva va deveni Dacia nu e de prea mare succes. Și, revenim obsedant la acest aspect: dezertori romani tot ajung în tabăra lui Decebal - mai mult decât în orice alt conflict despre care am vorbit până acum.

Sunt o mulțime de semne de întrebare pe care ni le ridică acest fragment. Columna adaugă mai degrabă întrebări decât să dea răspunsuri. În fine, „formidabilul barbar” în cele din urmă cedează - cu oamenii din Sarmisegetusa Regia asediați vreme îndelungată, până când rămân fără apă și vremea se întoarce contra lor. Rămas singur, urmărit de cavaleria de elită a lui Traian, un Decebal extenuat își va lua singur viața decât să cadă pradă cruzilor dușmani.

E o poveste care rezonează un pic altfel decât acum o săptămână sau două. Un final inevitabil pentru Decebal, al cărui adversar a fost prea puternic. Și o poveste care abia începe pentru noi.

În acest episod parcurgem povestea primului război între Traian și Decebal, pornind de la cele două surse primare: istoria lui Dio Cassius, și interpretarea imaginilor de pe columnă. Vorbim despre cele trei posibile trasee inițiale de înaintare, despre prima etapă a războiului, despre încheierea bruscă a textului lui Dio Cassius, și încercarea de a descifra columna - intrăm apoi, în detaliu, în legătură cu campania de iarnă, contraatacul lui Decebal la sud de Dunăre, și înființarea lui Nicopolis ad Istrum, în cinstea zeiței Nike, zeița victoriei. Apoi prezentăm desfășurarea celei de-a doua părți din campanie, încercând să înțelegem un pic mai bine obsesia pentru „dezertori romani” a lui Traian.

După o pauză un pic mai lungă decât preconizam, revenim cu un nou episod; și chiar dacă planificasem să vorbim despre război (pe la minutul 30 încă credeam că vom vorbi despre primul război) am decis să vorbim un pic mai în amănunt despre surse (mai exact lipsa lor), dar și despre etapele premergătoare războiului. Motivațiile pe care le expune în fața senatului dar și pregătirile pe care le face Traian sunt la fel de importante.

Povestim un pic și despre izvoarele pe care chiar le vom folosi: Panegiricul (discursul ținut în septembrie 100 de Pliniu), Cassius Dio, cartea 68, și Columna lui Traian. Columna are mai multă documentație dedicată. Noi am folosit site-ul Trajan’s Column, dar mai există și cartea d-lui Radu Vulpe, editată în 2002 și pusă la dispoziție de CIMEC pe site-ul Biblioteca Digitală.

Am mai găsit și un mic clip - o animație despre cum s-a construit fizic columna făcut de cei de la National Geographic. National Geographic are și un site dedicat studierii columnei, care cred că vi se va părea cât se poate de interesant.

Resurse:

• Site Trajan’s Column: https://trajans-column.org/
• Biblioteca Digitală: https://biblioteca-digitala.ro/
• Stop-motion „cum s-a construit columna”: https://www.youtube.com/watch?v=MFUgaPlhDdM
• Site National Geographic dedicat columnei: https://www.nationalgeographic.com/trajan-column/

În acest episod vorbim despre eterna prietenie dintre poporul dac și cel roman, cu aplicație directă pe perioada 85-90. O prietenie pe muchie de cuțit, ca să-i zicem așa.

Domițian are o mare problemă pe mâini - la Dunăre năvălesc dușmanii. Sau, dacă ne uităm din partea cealaltă, triburile de la nord de Dunăre se răzvrătesc contra atitudinii din ce în ce mai sfidătoare și îndrăzneață a imperiului. E doar o problemă de perspectivă.

În 85, trupele lui Diurpaneus (sau Decebal, nu știm sigur, pentru că Dio Cassius și Iordanes nu prea se înțeleg) intră în Moesia și atacă trupele postate acolo, omorându-l în cele din urmă pe Oppius Sabinus, unii din oamenii de încredere ai lui Domițian. Domițian decide să reformeze această zonă plină de pace și bună înțelegere între popoare, și să o împartă în Moesia Inferior și Moesia Superior - și îl trimite pe prefectul pretorian Cornelius Fuscus să rezolve problema dacilor. De îndată ce Fuscus are primele victorii, Domițian bifează pe listă Dacia, și merge la Roma să celebreze un triumf - după triumf, află că lucrurile nu stau chiar atât de roz. Conflictul nu se termină aici.

Poate cel mai important lucru pe care îl facem acum e să punem o perspectivă nouă asupra celor discutate în episodul despre Domițian - inclusiv acel festin funerar pe care îl dă în cinstea celor căzuți în Dacia. Pierderile nu sunt deloc neînsemnate - și poate chiar comparabile cu Teutoburg. Diferența e că la cârma imperiului nu se află un bătrân sătul de lupte, ci un tânăr însetat de glorie. Așa că Dacia nu o să rămână în acel stadiu.

Vă mulțumim tuturor ce sunteți alături de noi și ați fost în toți acești ani. La mulți ani și sărbători fericite!

Suntem în anul celor patru împărați, momentul în care legiunile romane sunt mobilizate într-un război fratricid.Triburile de la granița imperiului, cumva, încearcă să profite pe cât posibil de degringolada din imperiu. Roxolaniisunt primii care profită de această situație, și după ce în iarna 67-68 avuseseră o incursiune care se soldase cumasacrarea a două cohorte romane, în martie, anul 69, un detașament de 9000 de călăreți pornesc într-o incursiune dejaf. Din păcate pentru ei, bunurile materiale și armurile îi încetinesc, și îi fac țintă ușoară pentru legiuni, care leînăbușă atacul rapid.

Este doar un prim episod, care culminează cu un atac mult mai organizat al dacilor, îndreptat contra garnizoanelorîntreținute de minimum de soldați în lipsa grosului legiunilor. Între timp, ne orientăm un pic și spre ce credem că seîntâmplă în Munții Orăștie, încercând să înțelegem mai bine cam care e situația politică a dacilor. Moment numai bun săvorbim de exemplul dat de Frontinus în Strategemele; și vom afla ce se întâmplă când doi câini se bat între ei, și apareun lup în zonă.

Noi bănuim altceva decât ce vrea Frontinus să transmită; dar pentru asta, ascultați episodul :)

Chiar dacă uneori ajungem să-l revendicăm, Ovidiu este un roman înainte de toate, unul din cei mai apreciați poeți de lacurtea lui Octavian Augustus. Ne uităm în acest episod îndeaproape la care pot fi motivele pentru care a fost exilat, lace aflăm util din poemele lui, altceva decât faptul că era trist și supărat, și că se ruga de toată lumea să vorbeascăcu șeful de la Roma să-l ducă undeva mai la căldură.

Pentru noi e o ocazie să vedem o perspectivă nouă asupra geților. Fără pretenția de a acoperi complet subiectul, neuităm peste cele mai importante lucruri pe care le aflăm de la el, și îl punem în context uitându-ne și pestedescoperirea făcută în 2012 a plăcii cu edictul referitor la unul din destinatarii Ponticelor lui Ovidiu: Quintus IuliusVestalis. Vestalis, ni se spune, are o aventură ceva mai îndelungată, și locuitorii cetăților de la Pont îi mulțumesc înmod deosebit pentru dârzenia cu care vine în apărarea lor.

Continuăm povestea de după Burebista cu cele câteva citate rămase despre regii care controlează diversele triburidacice, unii implicați în conflicte cu Roma, alții participând în conflictele Romei; zăbovim un pic mai mult la povestealui Marcus Licinius Crassus – nu acel Crassus, ci nepotul lui – o poveste cu care rămăseserăm datori dintr-unepisod ceva mai vechi în care îl pomenisem ca ultimul roman care ia spolia opima - pentru că reușește să înfrângă oarmată fără să piardă niciun soldat. Acum explicăm situația mai pe larg un pic, luându-ne spațiu să vorbim de una dinpoveștile pe care le auzi foarte rar, aproape deloc despre conflictele dintre daci și romani. Încercăm să punemlucrurile în ordine și să construim un fir epic care să aibă o oarecare logică, deși desigur avem prea puțină informațieși prea multe semne de întrebare.

Cred că nu trebuie să înțelegem din prezența mai multor regi foarte mult - da, avem mai mulți regi, dar asta nupresupune o diviziune culturală, ci mai degrabă ce se întâmplă cu resursele culese de la nivel local. Nu e certificatăde către arheologie nicio „cădere” a culturii dacice, și e foarte posibil ca aceste conflicte pe care le raportăm să fiedoar niște conflicte marginale, de graniță. Din păcate nu avem mărturii ale dacilor despre această perioadă. Probabil călucrurile ar fi arătat mult diferit, și ne-ar fi oferit un context mult îmbogățit. Așa, va trebui să ne mulțumim cupuținele informații de la cronicarii romani, și semnele arheologice pe care încercăm să le punem cap la cap cu ce escris în cărți.

Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute.Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste șiașa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura,sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.

Vorbim apoi mai mult despre importanța aspectelor religioase și culturale și importanța lui Deceneu în reușita regatuluilui Burebista. Ne uităm la moștenirea lui Deceneu, și la cum se derulează lucrurile mai departe - dar nu înaintăm foartetare în poveste. Facem un mic detur și prin politica românească de azi, încercând să nu uităm că până la urmă istoriapoate fi folosită pentru a înțelege mai bine „acum” prin „atunci”.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu „dar de ce vorbim atât de mult despre romani” estestrofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm. Și cu multă bucurie și oarecare mândrie deschidemazi povestea lui Traian, cel care ne bântuie imnul național și plugușorul. Că cine altcineva ar putea fi „BădicaTraian”?

Vorbim întâi despre familia lui și tatăl său, un general meritoriu care și-ar fi meritat mai multă informație în analeleistoricilor antici. Povestim apoi despre cariera lui Traian; începe alături de tatăl său, dar devine un bun general cupropriile sale merite, și alegerea lui ca urmaș, chiar dacă incomodă lui Nerva, pare o alegere potrivită. După moartealui Nerva procedează inteligent și măsurat. Agenții lui din Roma calmează spiritele, în timp ce Traian se ocupă destabilitatea frontierelor pe Rin și apoi pe Dunăre. După care intră triumfal în Roma:

„Nici vârsta, starea de sănătate sau sexul nu i-a oprit pe cei care doreau să își desfate privirea la neașteptatapriveliște. Copiii mici au aflat cine ești, tinerii s-au uitat cu entuziasm, cei în vârstă s-au minunat, cei căzuți lapat, certându-și doctorii, și-au părăsit patul pe care boleau, ca și cum vederea ta le-ar fi adus un plus de sănătate.În mulțime erau câțiva care spuneau că viața lor s-a împlinit acum când te-au văzut, în timp ce alții susțineau căle-ai dat un motiv să trăiască mai mult. Femeile sărbătoreau ca niciodată în voluptoasa lor fecunditate știind căde-acum aduceau pe lume cetățeni pentru un princeps să-i conducă și soldați pentru un imperator să-i comande.Acoperișurile stăteau să se prăbușească de la mulțimile care le asaltaseră și nu exista niciun loc unde să puipiciorul, cu străzile reduse la un pasaj îngust de către mulțimile exstaziate de fiecare parte, toți bucurându-se șisalutând. Toți simțeau aceeași bucurie la sosirea ta, bucurie mărită cu fiecare pas pe care l-ai făcut, cu fizicul tăusplendid crescând cu fiecare pas.

Pliniu cel Tânăr, „Panegyricus”

Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la aceastăproblemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalțirefuză… nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps.

Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcutepână acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști. Autoritatea lui e sfidată în mai multe rânduri.

O să discutăm despre scurta lui activitate și despre, până la urmă, mișcarea care îl definește în ochii unora ca unuldin cei „cinci împărați buni”. Vom pune sub semnul întrebării această evaluare, și o vom întoarce pe toate fețeleîncercând să aflăm cine are mai multă dreptate și de ce.

După ce Vespasian calmează lucrurile și lasă un imperiu relativ calm pe mâna fiului său favorit, Titus, din umbră paresă lucreze Domitian - fiul neglijat, poate urâcios, care dă impresia că complotează la adresa fratelui său. DarDomitian, dincolo de toată judecata grea aruncată pe spatele lui de către Tacitus sau Suetonius, pare un împărat multmai rezonabil - un prototip de despot luminat, un individ cu o viziune deosebită care lucrează neobosit la mai-bineleimperiului. Pe termen lung, realizările lui sunt incontestabile. Pe termen scurt, însă, supără o mulțime de lumeinfluentă - senatori, oameni apropiați - care nu admiră intransigența lui în ceea ce privește aplicarea legii.

Unul din ultimele episoade pe care le vom folosi pentru a examina îndeaproape și exhaustiv o figură importantă aimperiului roman, acest episod despre Domitian ne pricinuiește și despărțirea de câteva surse ce ne-au fost alăturimultă vreme: Suetonius, și ai lui „Doisprezece Cezari”, și scrierile lui Tacitus, care se pierd în negura timpului înmod misterios.

Vom ocoli deocamdată subiectul stabilizării graniței pe Dunăre. Vom reveni și o vom trata în mai mare detaliu într-unepisod viitor, dându-i importanța pe care o merită. Deocamdată, însă, vă invităm să aflăm împreună mai multe lucruridespre Domitian - primul mare adversar al lui Decebal.

În această săptămână discutăm despre urmașul lui Vespasian la conducerea Imperiului Roman. Lăudat aproape universalde către istoricii antici pentru marea schimbare a lui din momentul în care ajunge împărat, Dio Cassius ne lasă,totuși, sămânțele dubiului, afirmând că „nu a făcut nimic excepțional sau important”. Titus nu e deloc neremarcabil;suspiciunea e că mare parte din deciziile lui Vespasian sunt, de fapt, ale lui Titus; acesta semnează și conduce înlocul tatălui său pe ultimii ani.

Pe de altă parte, Titus este un ghinionist. În numai doi ani are parte de nenorocire după nenorocire. Vesuviul erupela scurt timp după ce preia conducerea, îngropând sub cenușă Herculaneum și Pompeii. Povestea tragică a orașului Pompeiine este relatată de Pliniu cel Tânăr, martor ocular. Sper (Dorin) să nu vă plictisesc atât de tare pe final cuinformațiile pe care le-am descoperit cercetând subiectul; o istorie a sitului arheologic Pompeii, câteva lucruri pe carele-am învățat din excavările succesive ale sitului, și încă alte câteva detalii interesante.

Link-uri: Documentar semi-propagandistic din 1944 despre erupția vulcanuluiși lista de YouTube unde vor ajunge episoadele Podcastului de Istorie.

În Iudeea se profețise ridicarea dintre evrei a unui Mesia care să elimine opresiunea din partea străinilor și, înacelași timp, din partea elitelor. Acest Mesia va face minuni, va vindeca orbi și șchiopi, și va aduce pacea pesteîntreg pământul.

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest Mesia să fie un vânzător roman de catâri, un novus homo, un individ cu un începutmediocru în cursus honorum-ul roman. Vespasian este unul din acei elevi de nota 8 care se strecoară prin toateintrigile de la curtea romană fără foarte multe temeri - prea bun pentru a fi ignorat, prea slab, cu un pedigree preamodest pentru a putea fi luat în seamă. Atunci când Nero îl trimite pe Vespasian în Iudeea să înăbușe răscoala evreilor,o face pentru că Vespasian e unul din cei mai puțin amenințători generali buni pe care îi are. În contrapartidă îltrimite pe Gaius Licinius Mucianus în Siria, despre care știe că nu are la suflet un Novus Homo la prima generație însenatul roman.

În Iudeea însă Vespasian se vede față în față cu destinul. După ce Josephus, un general evreu căzut prizonier, îi prezintă mitulmesianic, în confuzia anului 69, Vespasian decide să-și asume responsabilitatea conducerii imperiului. Spre deosebire decei dinaintea lui, e singurul care odată ajuns la conducere a devenit un om mai bun; ăsta este motivul pentru care chiarși un om nou care se zbate în zona mediocrității poate să stăpânească credibil imperiul roman.

Vorbim și despre interesantul destin al lui Josephus, rămas în istorie mai degrabă ca istoric al poporului evreu, șidespre motivul pentru care „banii nu au miros”, și despre cum s-au pus bazele primei dinastii ereditare din Imperiul Roman

În acest episod răspundem la întrebările voastre - chiar dacă nu continuăm povestea istorică din episodul anterior,sperăm să fie util și informativ.

Le mulțumim celor care ne sprijină în continuare în ciuda defectelor noastre, și mai vizibile acum când vorbim despre cene întreabă lumea și despre ce ne trece prin cap. O să răspundem la întrebări diverse, inclusiv legate de felul în carepregătim podcastul, despre părerile noastre politice, despre cum preferăm să citim, sau despre de ce episoadele suntatât de lungi (și de ce nu vrem să le tăiem).

… sau „cei patru împărați erau trei și noi am vorbit despre ei”. Bine, nu erau trei, dar mi-a plăcut mie mult de tot cimilitura. Vorbim de perioada de război civil de după domnia lui Nero, un război civil destul de scurt comparativ cu ce știm că pot romanii dar suficient de lung încât să producă o resetare a sistemului de conducere. Cu patru împărați care își împart un an, fiecare lăsându-și amprenta în societate într-un fel sau altul.

Vorbim așadar despre Lucius Livius Ocella Sulpicius Galba, generalul care a decis că e mai bine să nu facă nimic la conducerea unei provincii ca să nu stârnească geloziile lui Nero, și care sfârșește măcinat de gută și trădat fix de soldații pe care ar fi trebuit să știe să-i controleze. Vorbim, apoi, despre Otho, cel care s-a căsătorit cu amanta lui Nero ca să i-o țină la păstrare, și care în moarte dă o strălucire deosebită unei vieți altfel deloc onorabile. În cele din urmă Vitellius, omul profund viciat care a devenit în timp etalonul pentru romanul corupt de plăceri și de viața bună, care termină într-o scenă care face să pălească cele mai spectaculoase seriale Tv.

Despre Vespasian vom vorbi peste două episoade. Următorul episod, însă, vom vorbi despre podcast și vom răspunde întrebărilor voastre. Pe Patreon există un subiect deschis și puteți să adăugați întrebarea voastră acolo, există această postare pe Facebook, puteți să mă contactați pe Twitter, sau puteți să ne contactați prin e-mail.

Suetonius ne spune că Nero își dorea faimă în perpetuitate și se pare că a obținut-o. Rămas în mentalul colectiv ca modelul tiranului nepăsător la nevoile celor din jurul lui. Nero cântând la liră în timp ce Roma arde pe fundal este o imagine cât se poate de emblematică.

Doar că personajul e complex - poate chiar avantgardist din multe puncte de vedere. Ca de obicei încercăm să ne uităm pe mai multe dimensiuni la acest personaj - credem că există lucruri interesante de învățat din povestea lui. Poate să nu credem foarte mult în energia adolescentină, și să nu-i dăm prea multă responsabilitate. Deja Roma s-a ars (hehe) de mult prea multe ori.

Poate lucrul cel mai remarcabil este că Imperiul Roman rezistă în ciuda abuzurilor lui Tiberius, Caligula, sau Nero. Că poate Roma primește pedeapsa abuzurilor tiranilor care o stăpânesc, dar că restul Imperiului prosperă din cauza liniștii impuse în granițele interne de un sistem administrativ care pare să funcționeze singur, fără foarte mult ghidaj. Da, lăsăm Imperiul în revoltă. Evreii sunt foarte supărați, și vor primi poate cea mai dură pedeapsă posibilă. Da, imperiul e în derivă, în pragul unui nou război civil. Dar asta se întâmplă când tiranul nu e capabil să stăpânească legiunile.

Vorbim despre Nero - tiranul, vânătorul de plăceri, dar și torționarul creștinilor. Explicăm un pic cum văd romanii în momentul ăsta secta creștină - ca o sectă a orgiilor, canibalismului, infanticidului, o sectă de oameni care urăsc omenirea. Evident, cunoscând practicile creștine vedem de fapt care e adevărata sursă a acestor zvonuri legate de creștinism: tainele creștinismului, orientarea înspre comunitate într-un mod care poate fi caracterizat ca secretiv, toate lucrurile astea creează mister în jurul creștinismului. Și niciodată nu există „mistere”. Acolo unde nu există un răspuns mintea umană umple locul gol - iar romanii de secol I îl umplu cu toate abominațiile posibile. Desigur, aceste informații despre creștini ar trebui să ne explice cam cât de multă încredere putem avea în secvențele tabloide ale lui Suetonius sau Dio.

Vorbim astăzi de două figuri legendare - una din ele care a rămas în istorie în ciuda insuccesului, iar cealaltă uitată de istorie, deși ar fi putut fi păstrat într-un capitol dedicat celor mai abili conducători de oști. Vorbim de Boudica și de Corbulo - Boudica, o eroină de film de Hollywood, the ultimate goth babe, iar Corbulo fiind doar un conducător de oști care și-a folosit inteligent avantajele și a devenit un individ respectat chiar de inamicii lui. Știm cine rămâne în istoria populară.

După ce Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei Minor, este adoptat de Claudius, e doar o problemă de „când”, nu „dacă” Claudius și fiul lui, Britannicus, vor dispărea din peisaj. Cu o evoluție care ne amintește de mama Cenușăresei, dar cu mai multă eficiență, Agrippina construiește un împărat din Domitius, adoptat sub numele de Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus.

Ni se pare fantastic cât de mult se călărește valul de popularitate al lui Germanicus; un adevărat populares, Nero ia fața fratelui său vitreg, și, probabil, și viața. Dar scena e luată de Agrippina, care între 50 și 55 pare să domine din punct de vedere politic conducerea imperiului - o primă împărăteasă de facto. Și se simte oprobriul și supărarea lui Tacitus la jumătate de secol distanță; un Tacitus care pare atât de deranjat de prezența unei femei la conducerea imperiului încât spumegă cu furie și își pierde obiectivitatea istoricului, într-unul din puținele momente în care se întâmplă acest lucru.

Agrippina este, însă, un personaj fascinant; în contrast cu Messalina, pare să se folosească de calitățile ei pentru a acumula mai multă putere, nu pentru plăceri; îl pregătește pe Nero să devină un competent conducător al imperiului; și cu oameni precum Seneca și Burro, primii 5 ani ai domniei lui Nero sunt apreciați până și de Traian ca pe un model pentru alți principi. Acești ani însă sunt încheiați cu un matricid; și vom vedea ce efect are asupra prea-tânărului Nero.

Pentru un om care vreme de 50 de ani s-a luptat să supraviețuiască simulând incompetența, Claudius se descurcă excelent odată ajuns la cârma imperiului. Deși aparent imperiul era sărăcit de Gaius (Caligula), Claudius găsește suficiente resurse în punga imperiului să plătească pentru noi campanii militare. Cel mai mare cuceritor între Augustus și Traian (sau poate între Cezar și Traian), Claudius împinge imperiul roman mai departe.

Dar o face el? E complicat. Acasă, femeile par că pun stăpânire pe conducere. Cel puțin așa se plâng scriitorii antici, care îl fac pe Claudius un fel de coadă de topor al Valeriei Messalina, urmând ca ultima lui pasiune în materie de femei, propria sa nepoată, Agrippina cea Tânără, să îi fie și fatală ca o ciupercă de unică folosință ingerată la un bairam.

Claudius este un om care vreme de mulți ani supraviețuiește în umbra marilor oameni - mereu prezent acolo, mereu dat la o parte, mereu ignorat. Pentru cineva care petrece jumătate de secol tulbure, într-o familie de oameni care o iau razna și-și omoară rudele la prima suspiciune că ceva e în neregulă. Claudius este un supraviețuitor.

Cred că e prima persoană cu handicap destul de sever despre care vorbim în istorie - suferind de o boală neidentificată, Claudius este, cel puțin în ochii mamei lui, un monstru pe care Natura l-a început dar nu l-a mai terminat. Cu un început în viață atât de prodigios, drumul lui nu poate fi altfel decât strălucitor.

Acum ne puteți sprijini și pe Patreon! Pe pagina de Patreon: https://www.patreon.com/podcastdeistorie vom avea material exclusiv (pregătim cel puțin un episod exclusiv pentru cei care ne sprijină) și mai multe informații din culise.

Continuăm seria dedicată principatului roman cu urmașul lui Tiberius – Caligula. După ce se folosește de ajutorul lui Macro, șeful gărzii pretoriene, Gaius „Caligula” preia conducerea oferind Romei jumătate de an de bucurie și trei ani de groază. „Caligula” e o poreclă pe care o purta micul Gaius, fiul lui Germanicus, în timp ce îl plimba tatăl lui în campanie în Germania, printre legiuni, unde devenise mascota unității - nimeni nu ar fi avut curajul să-i spună tânărului Gaius astfel în timpul principatului său.

Depravat? Sigur. Abuziv? Crud? Oh, da. Dar stăm un pic strâmb să judecăm drept, și e imposibil să nu vedem și calomnia la care e supus Caligula. Regretabil, singurele surse istorice din antichitate pe care le avem sunt Suetonius - prea des interesat de faptul divers - și Cassius Dio - foarte des inexact. Suetonius ne descrie un om cu două fețe - un principe și un monstru. Dio e mai rezervat, confirmând totuși cruzimea lui Caligula.

Despre toate astea și despre calul făcut senator, în episodul 103.

În acest episod povestim pe-ndelete telenovela lui Tiberius - un om care refuză cu obstinație conducerea o pierde în favoarea celor care și-o doresc, în cele din urmă.

Vom analiza un pic la rece restul domniei lui Tiberius, care pare ca încearcă să evite responsabilitățile, dar, în același timp, atrage asupra sa mai multe responsabilități. Probabil ultima încercare serioasă de a restaura republica, de a reda puterea în mâinile senatului. Senatul, însă, refuză.

Și pentru că nu își doreau un tiran, încet, Tiberius devine unul. Am evitat să vorbim despre devierile lui Tiberius, dar probabil că o să le discutăm mai pe-ndelete în episodul următor.

Revenim după o pauză destul de lungă cu o discuție despre esența puterii primilor împărați romani. Cum au devenit Augustus și Tiberius unici conducători ai unei republici, cum au tăiat încet din drepturile guvernaților și au început să își construiască propriul stat pornind de la vechea Republică.

Tiberius este cel care consolidează puterea princepsului – primul cetățean. Sergiu sugerează că Tiberius este, în mod real, fondatorul dinastiei iulio-claudiene, pe care o antedatează cu Augustus. Are dreptate? Nu știm, dar e o idee cât se poate de interesantă, și argumentele par să fie de partea lui.

Nu pun titlul pe care doream să-l pun pentru că aș fi introdus spoilere. Înainte de spoilere, însă, să vorbim despre acest episod. Ultimul din primul sezon de Podcastul de Istorie – vom face o pauză un pic mai lungă, cauzată de diverse lucruri care ne împiedică să înregistrăm în perioada imediat următoare. Vă mulțumim anticipat pentru răbdare.

Dar avem un episod special, în care o avem alături de noi pe Călina Cenan de la podcastul Istoria României. Vorbim despre femei, despre modele feminine, și încercăm să înțelegem contextul în care vorbim (sau nu vorbim) despre ele. Altfel, rămânem cu eterna întrebare care ne-a preocupat de la începutul lumii până acum: Ce sunt aceia „sânii mici”?

În acest episod o să răspundem celor câteva întrebări pe care le-am primit, o să povestim câteva aspecte din culisele podcastului, și, în general, o să ratăm la mustață șansa de a fi interesanți.

Pe 19 august, anul 14, Gaius Iulius Cezar, zis Augustul, pater patriae, imperator, se află în vizită la Nola, unde a murit și tatăl lui natural. Știe că sfârșitul e aproape; și moare în brațele fiului adoptiv, Tiberius, pe care l-a displăcut cu pasiune dintotdeauna, sub ochii soției sale, Livia. Dio Cassius ne spune că de vină e posibil să fi fost o smochină otrăvită de Livia. Și pe Tacitus îl tentează această variantă.

Dacă lucrurile astea sunt adevărate noi nu știm. Le vom discuta mai târziu; acum, însă, ne vom concentra pe ultimii ani și pe ce au însemnat cei peste 40 de ani de Octavian. Și vom începe de la povestea fiicei lui, Julia, care pare să fie prima care să-i sfideze ideea de moralitate pe care vrea s-o aducă în republica romană.

Octavian își asumă (am putea zice că primește dar… să fim serioși) rolul de cenzor al moralei publice; ce legi dă, ce urmărește cu ele, și mai departe ce se va întâmpla discutăm în acest episod.

Săptămâna asta vorbim despre cel mai de succes triumvirat – nedeclarat, dar mereu prezent la finele „erei lor” (că nu e „era noastră”). Vorbim, așadar, despre Octavian, Maecenas și Agrippa, un pic despre Virgil, încercând să nu amețim lucrurile mai tare decât sunt ele.

În care Octavian face câteva înțelegeri cu Senatul prin care îi eliberează de sub binevoitorul său jug pe romani, înrobindu-i mai tare. Și drept mulțumire, Senatul îl numește „venerabilul”, „augustul”, „Augustus”.

După un drum prin Egiptul bogat și lipsit de griji (aproape) ne întoarcem în Roma, unde lucrurile nu arată deloc bine. Îl urmărim pe Octavian abordând mult mai cerebral fiecare aspect al dificultăților pe care le întâmpină. Chiar dacă nu e perfect, și cumva chiar împotriva caracterului personal, reușește acolo unde nici măcar Cezar nu a reușit.

Erupția vulcanică de care vorbeam e cea descrisă în acest articol.

Dacă e un regret pentru acest episod e că nu l-am făcut un pic mai lung, să vorbim mai pe-ndelete despre aceste două mari personalități ale căror destine ajung să se-mpletească. Și cu cunoștința faptului că, poate, am stat prea mult să vorbim despre fapte și mai puțin despre oameni și înțelesuri, iată, povestea lui Antoniu și a Cleopatrei – așa cum o vedem noi.

În acest episod vorbim de ce se întâmplă după moartea lui Cicero și instaurarea triumviratului. Încet, focurile aprinse în întreaga republică se sting, unul câte unul.

Ne întoarcem în acest episod la Roma, unde Cezar stă căzut la picioarele statuii lui Pompei. Romanii știu deja ce înseamnă acest lucru: cei mai prevăzători se închid în case, cei mai curajoși sau mai înverșunați pun mâna pe armă. În cele din urmă apare și un moștenitor, și situația redevine încurcată…

Săptămâna asta am înregistrat un episod special, împreună cu alți doi podcasteri: Natan Garștea, de la „Istoria Moldovei” și cu Călina Cenan de la „Istoria României”. O discuție relaxată, în care ne cunoaștem mai bine. Vom reveni cu un episod din povestea republicii romane săptămâna viitoare, până atunci însă sper că vă va fi pe plac discuția pe care o avem aici.

Un episod ceva mai lung, dar foarte important. Nu este despre Burebista, ci despre cei care vorbesc despre el; nu e despre daci, ci despre cei care încearcă să deslușească adevărul legat de daci. Un subiect important pentru oricine vrea să înțeleagă de unde vin dacii magici cu tuneluri sub Bucegi.

Dar, la modul serios, vorbim în acest episod despre religia dacică și despre armata dacică – câteva aspecte pe care le-am ratat în episoadele anterioare. Recuperăm acum; vorbim și despre cum e văzută religia dacică, și care e părerea noastră despre ce am citit, și care sunt punctele pe care nu le putem atinge din lipsă de informații.

Săptămâna asta continuăm discuția de data trecută referitoare la „a fost sau nu a fost stat” – aducem mai multe argumente pornind de la acest articol din revista Historia – nu din încercarea de a „distruge” argumentele autorului, ci de a ni le întări pe ale noastre.

Continuăm cu mai multe informații legate de meșteșuguri, așezări, situație politică sau medicină, într-un pachet, sperăm noi, digerabil. Mai facem referință la articolul din National Geographic referitor la prezența celtică în Transilvania, și recomandăm numărul din Februarie 2020, care conține un articol mai amplu despre celți.

Trebuie să recunosc că e destul de catchy „geto-dac”. E neclar dacă sunt două lucruri diferite, dar dacă sunt sau nu sunt nu contează atât de tare. Ce e important e că începem să facem o primă încercare de a sintetiza informațiile despre daci pe care le-am citit. Vorbim despre ideea de statalitate, despre monede și câteva subiecte adiacente.

Se pare că într-adevăr avem de-a face cu o conspirație universală contra lui Burebista. După o încercare eșuată de a transmite informația pusă cap la cap de autorii acestui podcast, după o altă încercare vizibil sabotată (de pe la minutul 15 se va simți) de a rata acest episod, izbândim! Transmitem mai departe informația, chiar dacă tehnologia luptă cu îndârjire contra noastră.

De-asta nu avem nici măcar un titlu mai dibaci, deși ce altă titulatură putem atașa numelui Burebista? Atenție, urmează un episod lung.

Burebista. Un moșneag bonom privește împreună cu bunul lui prieten, Deceneu, în zare, și îi spune: „crezi că vecinii noștri celți vor elibera pământurile până unde vrem noi?”. Deceneu privește înspre bunul său prieten Burebista, și zice: „Pentru Dacia Mare și pentru gloria neamului ăstuia se vor da la o parte”. După care începe o doină, pe care o dă apoi într-o lălăială veselă de nuntă.

Sau poate că Burebista cucerește tot în jurul lui cu sabia în mână, și devine una din figurile acelea care își imprimă personalitatea asupra lumii din jurul său. Voi cum credeți că o să arate lucrurile?

În acest episod revenim la daci, la spațiul carpato-danubiano-pontic și vorbim despre ce se întâmplă în jurul nostru – despre tensiunile care se strâng în jurul triburilor care se identifică ca „dacice”.

Mulțumim ascultătorilor pentru răbdarea cu care ne-au așteptat – de asemenea, mulțumim anticipat lui Nicolae Sabin Dordea care a publicat, în 2013, o bună ilustrație a plasării triburilor dacice așa cum o văd geografii din imperiul Roman. Adică harta de mai jos:

Ne auzim în două săptămâni să vorbim despre șșșșșșșșș… să nu dezvăluim spoilere!

Sau mai multe. O să vedem câte ne ies la număr. Cezar este stăpânul Romei. Pe câmpul de luptă nu a reușit să-l învingă nimeni. Poate că există o altă cale? Un episod în care strângem niște concluzii pentru o poveste care nu mai are spoilere de vreo 2000 de ani.

Dacă am acoperit în episoadele anterioare campaniile militare, ne uităm acum un pic și peste activitatea dictatorului Gaius Iulius Cezar, începând de la triumfuri, și culminând cu reforma care într-o formă sau alta, încă ne afectează: cea a calendarului

În episodul acesta discutăm despre ultimele mișcări militare ale războiului civil. Îl vedem pe Cezar câștigând mereu la limită, pe Cato Utticensis în postura lui Toma Alimoș, și cum Cezar reușește să câștige cu inconfundabila strategie „o să-l lovesc cu figura mea până îi cedează pumnul” într-o mișcare ilogică la porțile cetății Munda.

Dacă tot l-a urmărit pe Pompei până în Egipt, Cezar își ia o vacanță de un an și profită de soarele și plajele din Alexandria – își dezvoltă calitățile de înotător, devine familiar cu localnicii, cunoaște o fată din localitate cu care începe să aibă foarte multe în comun, și, în general, face lucrurile pe care le face Cezar – o execuție aici, un conflict acolo, nimic ieșit din comun.

După care merge și șterge pe jos cu Pharnaces al Bosporului, care devine astfel cea mai celebră notiță de subsol a istoriei.

Revenim! Știm, a durat ceva. Dar, odată cu școala, ne revenim și noi cu un episod despre lupta dintre Cezar și Pompei. Războiul civil aprinde încă o dată Roma – după războiul civil dintre Sulla și Marius, Roma se teme.

(Episodul a fost înregistrat înainte de vacanța de vară – însă niște dificultăți tehnice ne-au făcut să recuperăm acest episod mult prea târziu)

Pe scurt (bine, pe lung) despre cum e văzut Cezar la Roma. În acest episod încercăm să înțelegem un pic mai bine motivul pentru care izbucnește din nou războiul civil în Roma; și parcă, spre deosebire de Sulla, motivațiile sunt mai complicate. Sau poate pur și simplu avem mult mai multe surse din care să aflăm informațiile acestea.

Urmează o pauză pentru Podcastul de Istorie – Ne auzim în Septembrie cu următoarele episoade, urmând ca cât de curând să facem o vizită și printr-un teritoriu de care nu am mai vorbit de foarte multă vreme.

Pentru că oamenii nu primeau liniștiți democrația romană, Cezar e obligat să le explice în detaliu galilor avantajele sistemului democratic roman. Și o face, și finalul e la fel de spectaculos cum ne-am fi așteptat – într-o luptă contra-timp, Cezar înfrânge ultima rezistență a galilor la Alesia. Și apoi la Uxellodunum, ca să fie clar.

Discutăm despre „aventurile” lui Cezar în Galia, dincolo de Rin și în Britania – cu două campanii cu un succes îndoielnic în realitate, dar un succes răsunător la Roma, Cezar e primul roman care să conducă legiunile dincolo de Canalul Mânecii.

Când am început aveam un plan ambițios – campania din Galia, 55 de minute. Probabil că am fi reușit dacă am fi zis că Cezar s-a dus în Galia, a pacificat zona și s-a întors. Dar am preferat să intrăm în detalii, așa că avem un prim episod dedicat campaniei din Galia.

Urmărim ce se întâmplă mai departe cu Clodius, cu rivalul lui, Milo, și cu Pompei, ultimul triumvir rămas în Roma în timp ce relația dintre el, Cezar și Crassus se răcește (la figurat în mai multe sensuri).

Din nou, o perioadă plină de lucruri din care avem multe de învățat. Escaladarea violențelor de stradă, felul în care forța fizică începe să primeze peste reguli sau argumente, dar mai ales eșecul rațiunii (Cato, Cicero) în fața forței. Destinul republicii romane devine deodată tragic.

Continuăm povestea republicii romane cu anul lui Clodius Pulcher, omul care a renunțat la statutul de patrician pentru cel de plebeu și poziția de tribun al plebei – o poziție care îi dă mai multă putere decât s-ar fi putut aștepta oricine.

Primul consulat al lui Iulius Cezar e plin de realizări, cu o combinație de fler politic, forță brută și sprijin inteligent, Cezar reușește să reformeze părți pe care nimeni nu le credea rezolvabile.

Dacă e un element de neocolit în politica și economia romană, acela este reprezentat de corupție; și nimic nu ilustrează mai bine decât această epocă tulbure a finalului republicii romane. Vorbim despre oameni precum Cato, ce reprezintă un ideal republican intangibil, care se opun unor grupuri extrem de motivate precum cel al așa-numitului triumvirat format din Cezar, Pompei și Crassus.

Însă atunci când pui inteligența politică a lui Cezar, renumele lui Pompei și resursele financiare ale lui Crassus la lucru, rezultatul e previzibil.

Vorbim despre cei doi băieți din titlu – Marcus Tullius Cicero, că rămăsesem datori cu câteva informații despre el, și Caius Iulius Cezar. Vorbim despre începutul lui Cezar, și îl aducem „la zi” – ca să ne pregătim temeinic pentru dezastrul ce va urma. Republica romană are zilele numărate (încă destul de multe, dar de ce să nu anticipăm?)

Săptămâna asta vorbim despre Marcus Tullius Cicero și despre destabilizatoarea conspirație catilinară care anunță vremuri din ce în ce mai tulburi pentru republica romană.

Închidem în sfârșit telenovela persană, cu un june prim care preia problema bătrânului rege care-și masacrează familia. Cum se va termina?

Otravă și triumf. Continuăm discuția despre Mitridate din Pont, un pic mai relaxați, punând o perspectivă un pic diferită pe războiul cu Sulla (pe care l-am mai discutat).

Începem în această săptămână o telenovelă persană, cu Mithridate VI Eupator, care, în ciuda a ceea ce zic (Dorin) în podcast, nu e numit după un oraș, doh!

Săptămâna asta ne-am gândit să descriem ceva mai în detaliu cum anume se desfășura un triumf; și pentru că am vrut să ducem povestea un pic mai departe, am făcut și un incredibil de scurt istoric al pirateriei în Mediterana până la Pompei – cu un detur prin CretacicusCreticus.

Sergiu pomenește și despre Fasti Triumfalis – un fragment arătat mai jos.

Continuăm povestea lui Pompei – cum reacționează trupele când îl retrage Sulla, ce face mai departe, cum își pregătește parcursul pe cursus honorum și cum reușește să rupă toate barierele legii romane nu doar o dată ci de două ori.

Revenim cu continuarea poveștii republicii romane – de data asta ne mutăm reflectorul pe Pompei, rockstar-ul politicii romane de după Sulla.

Spartacus e un personaj interesant; conducătorul unei răscoale cu un mai mare potențial de reușită, deciziile lui rămân un pic controversate; e neclar de ce nu și-a condus armata în formare în afara granițelor Romei. 

După acest episod ne vom lua o pauză ceva mai lungă; urmează sărbătorilor, și un nou sezon de pregătit, cu noi surse și mult de citit din timp. Dar ne auzim anul viitor, continuând povestea declinului republicii romane.

Ne-am întors în timp să ne uităm peste cele două răscoale pe care le-am ratat până acum; o să trecem fugitiv peste prima și o să stăm un pic mai mult să o descriem pe a doua.

Se pare că elementele comune celor două răscoale sunt incapacitatea romanilor de a acționa în timp util, mai ales pentru că le consideră ei, la rândul lor, niște răscoale minore; rezultatul e întotdeauna o luptă prelungită pe câțiva ani, mai degrabă din cauza inabilităților conducătorilor romani, sau din cauza politicii de la Roma.

Un episod în care discutăm un pic despre sclavie în republica romană; un subiect vast, pe care încercăm să-l analizăm din mai multe puncte de vedere, pentru că ne pregătim să discutăm răscoalele sclavilor dintre 140 și 70 îHr.

Sulla reintră în Roma, și ceea ce urmează este manualul dictatorului modern. Vorbim în această săptămână despre proscripțiile lui Sulla, dar și despre reformele cu care Sulla intenționează să salveze republica. Dacă reușește… vom vedea în episoadele viitoare.

În acest episod reluăm povestea a ceea ce se întâmplă în Roma în timp ce Sulla pune ordine în conflictul cu Mitridate; Marius revine în Roma, cu trupe recrutate din Etruria.

Și chiar dacă Marius câștigă cel de-al șaptelea titlu de consul după ce vocea lui îi înspăimântă dușmanii, Sulla se pune bine cu zeii și își omoară de la distanță inamicii. Cum? Aflăm în episodul de azi.

Sulla reușește să-și pună un pic de ordine în republică și să meargă să rezolve problema pentru care a și izbucnit acest conflict civil – comanda armatelor contra Pontusului.

Vorbim de cei trei ani de campanie (87-85 îChr) și vorbim și despre regatul lui Mitridate, cel care (spun unii) ar fi fost inspirația unui alt viitor conducător, pe vremea asta destul de tânăr.

Facem câțiva pași înapoi și ne uităm la evoluția lui Lucius Cornelius Sulla în umbra lui Gaius Marius.

Un tribun pe numele lui Drusus vine cu o idee genială. Ce-ar fi să le dăm tuturor italienilor aceleași drepturi ca cetățenilor Romei? Senatul Romei îl felicită, îl îmbrățișează și îi organizează un triumf, după care îl trimit în Dacia ca să învețe mai bine limba latină.

Evident, aproape nimic din ce am spus mai sus nu are nici o noimă, și evident, vom vorbi despre asta în această săptămână. Mai jos avem și harta (cu legenda în engleză) care explică distribuția teritoriului între Roma și coloniile romane și triburile aliate.

Săptămâna aceasta vorbim despre reorganizarea armatei romane sub Marius, și despre finalul războiului contra cimbrilor și teutonilor. Vorbim și despre canalul lui Marius, construit pentru că legiunile se plictiseau, un canal lung de 25 de km care în cele din urmă a fost donat Massiliei și a fost exploatat la maximum ca o cale foarte eficientă de transport pe Ron.

După ce a terminat ce începuse Metellus în Numidia, Marius se întoarce în Roma pentru un triumf și ca să se pună din nou pe lucru – o nouă amenințare, din nord, se materializează în confederația cimbrilor și teutonilor, care își caută o nouă casă prin vestul Europei.

Mai vorbim un pic și despre triumful lui Marius, ce e acela un triumf, și alte mici evenimente secundare.

Războiul cu Jugurtha al Numidiei are loc nu doar în câmpiile Numidiei, ci mai ales în Forumul roman. Unul din conflictele care le scade romanilor încredere în armata clasică, și care îi împinge să numească un novus homo în postura de conducător al conflictului. Suntem, poate, la ultima întâlnire cu Scipio Aemilianus, dar prima întâlnire cu Gaius Marius și Lucius Cornelius Sulla (fratele geamăn infam al lui Sylla din istoriografia românească).

Urmează o pauză – un concediu de câteva săptămâni. Ne auzim înainte de căderea toamnei, și continuăm în ritmul nostru.

Trec doar zece ani și de ceea ce se tem, senatorii nu scapă. Ultimul frate Gracchus se implică din nou în politică, ridicând tensiunea la nivel maxim. Societatea romană nu va mai fi niciodată la fel. Eroi sau personaje negative? După acest episod mamut rămânem cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Tiberius Sempronius Gracchus împinge mai departe ideea lui de echilibrare a forțelor economice, dar își dă seama curând că va avea de suferit odată ce i se termină mandatul, așa că într-o acțiune fără precedent candidează pentru un al doilea mandat, moment perfect ca violența să-și facă debutul în politica republicană.

Săptămâna aceasta facem o vizită primului socia… ăăă… comu… tribun care propune redistribuirea marilor averi către plebeii sărăciți metodic de disfuncționalitățile republicii romane. Îl introducem, evident, pe Tiberius Sempronius Gracchus, un tânăr dar ambițios nobil care vine cu câteva propuneri care să facă aplicabilă Lex Licinia Sextia, într-o nouă lege agrară.

Continuăm discuția despre dezechilibrul de forțe din interiorul republicii romane cu o prezentare a sistemului legal roman, dar și cu felul în care influența muncii gratuite începe să sape la baza republicii.

Astăzi începem o discuție mai lungă despre lucrurile care nu merg chiar atât de grozav pentru republica romană – în expansiune, germenii decăderii sunt acolo. Și încercăm să-i vedem pe cetățenii romani care în marea lor majoritate nu au de ce să fie foarte fericiți cu felul în care evoluează republica – din cu totul alte motive decât cele pentru care cei din afara republicii nu au de ce să fie mult mai încântați.

În acest episod, romanii aduc „pacea” între vecini – întâi în Macedonia, apoi în Grecia și în Cartagina. Unde nu se poate cu voia bună, cu sabia și cu focul.

Săptămâna asta ne întâlnim cu un personaj care ne-a scăpat în vizitele trecute prin zona României – Oroles, regele dac care i-a pus pe oșteni să doarmă invers în pat și să gătească și să spele și să facă curat prin casă în locul femeilor pentru că nu au reușit să-i bată pe bastarni.

Dar nu vorbim doar despre asta, ci povestim un pic cum Filip al V-lea devine din dușman prieten al Romei, și cum grecii sunt contra întregii lumi și mai ales a lor înșile.

Săptămâna asta punem punct perioadei tumultuoase pentru romani de la sfârșitul secolului III îChr. Cu un Hannibal înfrânt și întreaga mediterană „la liber”, privirea lor se îndreaptă înspre Grecia.

Continuăm povestea celui de-al doilea război punic povestind și despre noii eroi ai Romei – despre Marcellus, despre Scipio cel mic, cel care curând va deveni cel mare, despre moartea lui Arhimede și despre cum se schimbă încet-încet balanța puterii.

Revenim după o pauză mai îndelungată – săptămâna asta discutăm despre Fabius și strategia fabiană, și apoi (spoiler!) înfrângerea de la Cannae. Al doilea război punic, primul război cu adevărat mondial, continuă.

Hannibal Barca își înjumătățește armata trecând Alpii – o mișcare neașteptată, mai ales că trece Alpii în 218 îChr, iarna, numai bine să-l prindă pe post de consul pe Publius Scipio, tatăl Africanului, și pe Tiberius Sempronius Longus.

Alpi, Trebia, Lacul Trasimeno, și romanii sunt într-o situație deloc roză.

Romanii încep să prindă gustul extinderilor teritoriale, și după ce cartaginezii continuă să se joace cu focul, sunt mai mult decât fericiți să le declare război din nou, câțiva ani mai târziu.

Și deși romanii câștigă supremația pe mare, într-un scurt moment din istorie când aceasta e necesară, asta nu-i oprește pe cartaginezi să adopte o altă strategie, care le va da coșmaruri strămoșilor noștri.

Nu există o astfel de lucrare, dar în principiu asta discutăm astăzi – după ce parcurgem un pic geografia Italiei (a strămoșilor noștri romani, mai exact) și despre ce înseamnă Magna Graecia, și pe unde se află puncte importante precum Tarentum sau Massana.

După care începem să discutăm primul război punic și felul în care romanii încep să se bată în afara spațiului lor natural, peninsula italică.

Povestim despre Pirus din Epirus și felul în care un mare general grec (oarecum, nu e chiar grec, și el era tot barbar pentru greci) descoperă barbarii de care tot vorbesc oamenii din coloniile grecești de la sudul peninsulei italice. Și descoperirea lui ne lasă nouă ideea de victorie pirică, sau victorie à la Pirus.

Republica romană crește – la fel și dominația ei asupra centrului peninsulei italice. Vecinii, din ce în ce mai deranjați de creșterea republicii romane devin mai agresivi – aducând-și asupra lor înșile exact lucrul pe care încercau să-l evite.

În care vorbim despre începuturile Romei ca republică, și fatidicul an 509, întâmplător fix cu un an înainte de reformele lui Cleistene.

Începem o scurtă (sperăm noi) serie despre Roma, în care ne întoarcem în timp la 753 îHr și explicăm cum ajunge o cetate altfel cât se poate de anonimă să stăpânească aproape toată lumea „cunoscută”.

Povestim pe scurt legenda lui Romulus și Remus, povestim despre Numa, despre regii Romei și cum de au ajuns să se sature romanii de regi, și să-și jure că nu se vor mai lăsa conduși de un singur individ.

Săptămâna asta vorbim mai mult despre celți și influența lor asupra populației dacice. Din păcate nu avem decât speculații și extrapolări – informația arheologică, deși bogată, deja nu ne mai spune foarte multe despre ce se întâmplă – motiv pentru care preferăm sursele scrise, chiar dacă sunt mult prea parțiale.

Vai vouă, învinșilor! Jaful Romei în 390 îChr este, din punctul meu de vedere, începutul dominației romane în jurul Mediteranei – și în același timp este episodul care ne face să înțelegem mult mai bine motivul pentru care a început expansiunea „aproape pe negândite” a tinerei republici.

Înainte să vă mulțumim că ne-ați ascultat în 2017 și să ne pregătim de 2018, mai vorbim puțin despre geți – despre câteva vestigii, despre cetățile de la malul Mării Negre, despre câteva nume de conducători, și despre cele patru centre importante de putere de pe teritoriul României.

Revenim la începutul anului viitor după o pauză de sărbători și documentare – deci nu vă speriați dacă vedeți că săptămânile viitoare nu postăm nimic. Rămânem pe poziții, și pregătim ceea ce va urma. Ne auzim în 2018!

Lisimah continuă să domine Balcanii, însă curând interesele lui se intersectează cu cele ale primului lider get al cărui nume rămâne în istoria locului. Dromihete (sau Dromichaites) îi oferă lui Lisimah o lecție de neuitat – pentru el și pentru noi în același timp.

Nu știm foarte multe despre Dromihete, getul pus pe dat lecții moralizatoare liderilor macedoneeni. Ce știm însă e că în jurul Dunării intuim un puternic nucleu getic, capabil să facă față stăpânitorilor întregii lumi cunoscute (de greci). Vorbim foarte pe scurt și despre mormântul de la Sveștari cu care e asociat Dromihete, și amintim la fel de scurt de rolul lui în discursul propagandistic.

După eșecul lui Zopyrion lucrurile s-au mai liniștit în Tracia, până la întoarcerea lui Lisimah. Cetățile grecești se revoltă, de data asta și cu ajutor din partea unui diadoh inamic, și Lisimah trebuie să răspundă. Viitorul rege al Traciei, Macedonului și Asiei Mici, Lisimah reușește să se impună peste rămășița nordică a vastului imperiu al lui Alexandru Macedon. Până când…

După plecarea lui Alexandru rămân în urmă diverși „strategi”, care vor încerca să profite de plecarea acestuia. După o încercare de desprindere din imperiu, Tracia se liniștește sub Zopyrion, care găsește de cuviință să transforme Marea Neagră într-un lac macedonean. Nu reușește, și pe drumul de întoarcere o armată getică îl învinge.

În anul 335 î.Chr. Alexandru, fiul lui Filip al II-lea, nu era „cel Mare”, dar se pregătea să devină. Și pentru că se pregătea să devină, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i calmeze pe greci și pe tracii care îi stăteau în coaste.

Alexandru face o incursiune în Tracia în căutarea unor căpetenii rebele, și acolo intră în conflict cu geții. Despre asta vorbim astăzi, și tragem câteva concluzii din cele citite despre conflictul între macedoneeni și geți.

Săptămâna asta vorbim despre un nou jucător care apare în spațiul sud-est european: regatul Macedon. Sub Filip al doilea, genial conducător de oști, regatul își pornește o puternică dominație – și unul din primii pași pe care îi face Filip e să îi pacifice pe sciți.

Câteva cuvinte despre precursorul lui Alexandru cel Mare, despre revoluția militară produsă de noua armată a lui, care va stăpâni curând o mare parte din „lumea cunoscută”.

Pentru că am tot evitat să punem lucrurile cap la cap, încercăm să sintetizăm mai bine săptămâna asta cine sunt geții (și dacii) și de ce, totuși, nu ar trebui să credem tot ce auzim de la Herodot, sau, poate, de ce ar trebui să credem ce auzim de la el.

Continuăm poveștile lui Herodot cu povestea sciților. Povestim de ce ajung în discuție, de ce sunt importanți pentru Herodot.

Sergiu pomenește vag despre o descoperire făcută recent, lângă Tulcea. De asemenea, vorbeam despre niște hărți pe care el le consideră naive – dar pentru nivelul tehnologic de atunci, viziunea mi se pare interesantă și relativ corectă. Aceste hărți nu sunt desenate de cei numiți, ci sunt desenate după viziunea celor numiți ca autori.

Herodot, considerat părintele istoriei, este primul care ne lasă o mărturie ceva mai consistentă legată de geți. Discutăm săptămâna asta despre contextul în care a lăsat-o, o să citim din ea și o să explicăm un pic mai multe ca să ne dăm seama la ce se referă Herodot când ne face cei mai viteji și mai drepți.

Săptămâna asta ajungem la capătul preistoriei, și în sfârșit ne reîntoarcem la formatul pe care ni-l propuseserăm inițial: 25-30 de minute, orientat pe un subiect bine determinat.

De data asta vorbim despre traci și grecii care vorbesc despre ei. În poza de mai jos avem regatul odrisilor – partea sudică a arealului populat de traci.

Săptămâna asta vorbim despre vecinii noștri din vest, est și sud, din epoca fierului, scena în care o să ne jucăm în săptămânile următoare.

Câteva poze promise de Sergiu, de la expoziția legată de situl de la Tărtăria.

Săptămâna asta vorbim despre avansul tehnologic care are loc în perioada imediat următoare marelui colaps. Un nou metal, și noi actori pe scena istoriei europene.

Înainte de pauza de vară, un episod cu care încheiem discuția despre marile civilizații din epoca de bronz. Ne auzim în septembrie, odată cu începerea școlii, când o să ne întoarcem la oile noastre. Mă rog, vacile și agricultorii noștri.

Săptămâna asta ajungem în sfârșit la greci, amicii noștri care vorbesc prima oară de traci. Vorbim de grecii epocii palatelor, de la Mycene la Knossos, până la grecii Iliadei și Odiseei.

Săptămâna asta publicăm al doilea episod din seria marilor civilizații din epoca bronzului. Elementul cel mai important pe care îl discutăm săptămâna asta este sclavia, și felul în care a influențat evoluția marilor imperii.

Un episod cu mai puțină informație, și mai multă discuție. Un subiect vast, pe care poate că nu îl acoperim în cea mai eficientă manieră; săptămâna viitoare vom reveni cu informații despre cei care ne interesează cu adevărat din acest mozaic cultural, și anume înaintașii grecilor.

Săptămâna asta publicăm primul episod din seria marilor civilizații din epoca bronzului. Sunt lucruri importante care se întâmplă acum – scrisul, primul cod de legi, primele războaie la scară largă, primele imperii.

În prima săptămână vorbim despre orașele stat și primele imperii din zona Mesopotamiei. Știm ca pare un pic prea mare tangenta, dar promitem că lucrurile se vor lega în cele din urmă 🙂

Continuăm discuția despre epoca bronzului în zona României, urmărim un pic o periodizare a epocii bronzului și continuăm să discutăm despre impactul bronzului în societate.

Săptămâna asta vorbim despre epoca de bronz, despre cum se prelucrează, facem câteva corecții necesare (deoarece e posibil ca în discuțiile noastre anterioare să fi confundat un pic cositorul cu aluminiul) și explorăm un pic ce impact a avut faptul că bronzul e un metal obținut prin aliaj asupra societății. E momentul marilor transformări, în care societatea începe să se stratifice și comerțul devine o parte mult mai importantă pentru societatea umană.

Pentru că nu am discutat formal despre eneolitic, intrăm acum și explicăm ce s-a mai întâmplat ca să ne facem o idee mai clară. Vorbim și despre invaziile care ne anunță o nouă epocă, mai dinamică, mai agresivă, a bronzului.

Săptămânile viitoare vom face câțiva pași mari spre finalul preistoriei, discutând despre epoca de bronz și, în sfârșit, ceva mult mai familiar. Dar, vorba poetului, să nu anticipăm.

Facem o scurtă călătorie prin ce se întâmplă în restul lumii în perioada pe care o discutăm. Ajungem, cât de curând, la finalul preistoriei – deja avem din ce în ce mai puține date despre ce se întâmplă, și în zone precum Sumer sau Egipt se întâmplă lucruri interesante.

Vorbim despre primele orașe, despre Ur și Ierihon, despre sumerieni, egipteni și hitiți. Totul foarte pe scurt, pentru că pe fiecare din subiectele astea ar merita o serie de podcasturi în parte.

Încheiem trecerea prin neoliticul din zona României cu o discuție despre meșteșugurile din Neolitic. Despre olărit și metalurgia (primitivă) care se practică în perioada aceasta.

Urmează o discuție de ce se întâmplă în jurul anului 4000 îen în jurul nostru, și o să încercăm să ridicăm ritmul ca să ne apropiem de finalul preistoriei.

Primul episod despre meșteșugurile omului neolitic. Un tutorial de folosit un fus, aici.

Săptămâna asta încheiem discuția despre cultura de Cucuteni, și discutăm despre tezele referitoare la finalul celor 1500-2500 de ani de progres în neolitic.

Săptămâna asta vorbim despre cultura de Cucuteni, una din cele mai importante culturi neolitice din Europa. Datorită informației abundente vom reveni cu mai multe informații în următorul episod.

Cultura Cucuteni se întinde peste teritoriul Moldovei și o bucată serioasă din Ucraina.

E o cultură bogată în artefacte, găsite pe teritoriul a cca 3000 de așezări, unele dintre ele ajungând la câteva zeci de mii de locuitori.

Printre cele mai cunoscute artefacte se numără și Hora de la Frumușica, descoperită în 1942 pe „Cetățuia” din satul Bodeștii de Jos, jud. Neamț.

Săptămâna asta am vorbit despre complexul cultural Boian-Gumelnița, care s-a dezvoltat aproape exclusiv pe teritoriul României. Unul din exponenții cei mai importanți este tell-ul de la Hârșova care are și un site destul de simpatic făcut într-o coproducție româno-franceză.

Săptămâna asta subiectul central este cultura de Hamangia – o cultură importată din Anatolia, cu o ceramică foarte asemănătoare cu cea de la Hacilar, din Anatolia, din care cele mai importante artefacte sunt Gânditorul și Femeia șezând.

Pe lângă perioada de consolidare neolitică, pe care am prezentat-o, am discutat săptămâna asta și despre alte lucruri care sunt cumva conexe. Informația despre cultura de Hamangia e relativ săracă, cel puțin în România, iar golul informațional e umplut de o teză prezentate de Vasile Dolj în 1986. Nu o să dăm link la textul articolului, pentru că nu dorim să promovăm genul acesta de știință, însă o să explicăm în acest episod:

• De ce Gânditorul de la Hamangia nu reprezintă echilibrul perfect din care reiese numărul PI.
• De ce Gânditorul de la Hamangia nu are nicio legătură cu piramida lui Kheops.
• O să explicăm totuși legătura între Gânditorul de la Hamangia și sanctuarul de la Sarmizegetusa.

Ideea, însă, e foarte importantă. Nu o să avem timp să analizăm fiecare aberație în același nivel de detaliu, dar o să încercăm să prindem și să cât mai multe false informații care circulă acum în jungla internetului.

Mai mult, Sergiu a constatat că Muzeul de Istorie al României e într-o stare deplorabilă, și că artefacte precum Gânditorul nici măcar nu mai sunt expuse. Ne spune mai multe despre experiența lui în acest episod.

Săptămâna asta vorbim despre cultura Vinča-Turdaș, și despre tăblițele de la Tărtăria – unde expunem, spre dezamăgirea unora, și despre controversele din jurul ei, și de ce foarte multă lume pune sub semnul întrebării faptul că la Tărtăria a apărut prima oară scrisul.

Într-o discuție un pic mai lungă vorbim și despre politizarea descoperirilor arheologice, regretabilă dar cumva greu de evitat când vorbim de naționalism. Recomandarea de lectură.

Săptămâna asta vorbim despre clima Europei în perioada neoliticului și despre culturile neolitice la modul general – cam ce am înțeles noi că ar trebui să fie aceste culturi neolitice. Pregătim practic terenul pentru discuția mai largă ce va urma legată de culturile neolitice de pe teritoriul țării noastre.

Ultimul episod cu Darth Vader ne implică într-o discuție mai amplă despre cum evoluează în paralel populațiile neolitice cu cele mezolitice – și ce impact are asupra lor agricultura. Un episod de trecere, necesar, credem noi, pentru că în mare parte acesta e profilul populației de pe teritoriul României pentru multe sute de ani.

În episodul acesta, alături de Darth Vader, vorbim despre revoluția neolitică și agriculturală. Lucruri de bază – ce înseamnă această revoluție neolitică, de ce apare ca fenomen, unde apare și cum se întinde – asta ca să punem bazele pentru ceea ce va urma, când ne vom concentra din ce în ce mai mult pe Europa de Est și, implicit, ce se întâmplă pe teritoriul României.

Cât de curând vom renunța și la colaborarea cu Darth Vader, care nu a contribuit cu foarte mult, doar în pauze urla că nu agricultura, ci forța e cu noi!

Săptămâna aceasta vorbim despre mezolitic, ca perioadă de tranziție, și despre una din primele culturi europene, cultura mezolitică Schela Cladovei.

Mai încercăm să (ne) explicăm cum se identifică ce fel de moarte au avut oamenii găsiți în diversele situri arheologice, cum apar zombies și câte ceva despre „Semiluna fertilă” – „leagănul civilizației” curente.

Continuăm incursiunea în vechime cu o discuție despre marea migrație a Homo Sapiens din Africa – în care aflăm și care e capitala Ugandei, cam cum arată dieta paleo „pe bune” și încercăm să acoperim cam tot ce am înțeles noi din Paleolitic.

Probabil o să identificați câteva prostioare pe care le zicem – și vă rugăm să ni le ziceți – fie pe pagina de Facebook, fie prin e-mail (vezi mai jos). După ce terminăm discuția despre preistorie promitem că o să facem un episod de „minciuni” cu lucrurile pe care le-am înțeles greșit sau le-am zis greșit – fie din neatenție, fie că ne-a luat gura pe dinainte, fie din neștiință sau insuficientă documentare.

Salut, și bine v-am găsit la primul podcast de istorie din România – cel puțin după știința noastră. Suntem Dorin și Sergiu, doi amatori de istorie care ne-am apucat să și vorbim despre asta. Și vrem să trecem prin toată istoria României – după puterile noastre.

Și pentru că am zis să explicăm încă de la început de ce sunt importante oalele și pietrele pe care le vedem expuse la toate muzeele din România, am zis să începem cu câteva note legate de preistorie. Ceva mai lungi. În orice caz, cu scuzele de rigoare pentru vocea un pic afectată de la început, sper că o să vă placă.

Înainte de toate trebuie să facem câteva corecturi. De la emoție, am comunicat o informație greșită – paleolitic nu înseamnă „piatra șlefuită”, ci „piatra veche”. Ne-am dat seama prea târziu, dar informația a ajuns în prima înregistrare așa greșită - și probabil că la început nu sunt singurele informații greșite; dar în timp ce căpătăm și noi mai multă experiență lucrurile stau mai bine.

Acesta este un episod introductiv pentru Podcastul de Istorie. În el încercăm să răspundem unor întrebări pe care arputea să le aibă cineva la o primă audiție.